de-ale lui Coconel

Uneori, apariţiile spectrale cu un poltergeist sunt atribuite telekineziei, deplasarea obiectelor prin puterea minţii. Majoritatea acestor cazuri implică adolescenţi, iar cercetătorii consideră că energia telekinetică ar putea fi legată de vârsta pubertăţii. Există însă şi exemple în care acest principiu nu se aplică.

O gospodină din Rusia, Nina Kulagina, a devenit celebră în anii 1960 pentru că avea puteri telekinetice. Kulagina a reuşit să deplaseze pe o masă mai multe obiecte de mici dimensiuni, între care o verighetă şi o sticlă. S-au luat măsuri de precauţie pentru a se confirma că Nina nu folosea, de pildă, fire sau magneţi ascunşi, iar oamenii de ştiinţă au confirmat că nici un fel de forţă nu putea explica mişcările respective.

Alte exemple de telekinezie includ îndoirea unor obiecte de metal şi prezicerea unor evenimente viitoare. În anii 1970, medium-ul israelian Uri Geller a uimit telespectatorii cu demonstraţii în care îndoia diverse obiecte de metal, cu puterea minţii. El susţinea de asemenea că este capabil să facă ceasurile spectatorilor să se oprească. Din păcate, Geller nu a repetat cu succes aceste acţiuni şi în condiţii de laborator, iar criticii l-au discreditat rapid.

Teoria că telekinezia funcţionează cu ajutorul câmpurilor energetice, magnetice sau electrice, a fost formulată de cercetători în 1934 şi se mai bucură de credit şi astăzi. Majoritatea experienţelor care implică telekinezie se produc, de obicei, accidental şi sunt confundate cu alte tipuri de fenomene.

Învăţătorii ezoterici şi spirituali au ştiut de ani de zile că trupul nostru poate fi programat prin limbaj, cuvinte şi gând. În prezent, aceste lucruri a fost demonstrate şi explicate. ADN -ul uman este un Internet biologic şi, în multe aspecte, superior celui artificial. Cea mai recentă cercetare ştiinţifică din Rusia explică direct sau indirect fenomene precum clarviziunea, intuiţia, actele de vindecare spontană sau de la distanţă, auto-vindecarea, tehnicile de afirmaţie, lumina/aura neobişnuită din jurul oamenilor (precum maeştrii spirituali), influenţa minţii asupra tiparelor de vreme şi multe altele.

Mai mult, există dovezi în sprijinul unui tip complet nou de medicină în care ADN-ul poate fi influenţat şi re-programat prin cuvinte şi frecvente, fără a extrage şi înlocui genele singulare. Numai 10% din ADN-ul nostru este folosit pentru construirea proteinelor şi tocmai această subcategorie prezintă interesul cercetătorilor occidentali, fiind examinat şi clasificat. Celelalte 90% sunt considerate „AND nefolosit”. Cercetătorii ruşi, însă, fiind convinşi că natura nu este lipsită de inteligenţă, s-au alăturat lingviştilor şi geneticienilor într-o căutare de a explora acele 90% de „ADN nefolosit”. Rezultatele, descoperirile şi concluziile lor sunt pur şi simplu revoluţionare!

Conform descoperirilor, ADN-ul nostru nu este responsabil numai cu construirea corpului nostru, ci serveşte, de asemenea, ca depozit de date şi comunicare. Lingviştii ruşi au descoperit că, codul genetic – mai ales în aparentele 90 de procente „nefolositoare” – urmează aceleaşi reguli ca toate limbajele noastre umane.

Ei au comparat regulile sintaxei (felul în care sunt aranjate cuvintele între ele pentru a forma fraze şi propoziţii), semantica (studiul semnificaţiei în formele limbajului) şi regulile de bază ale gramaticii. Ei au descoperit că alcaloizii ADN-ului nostru urmează o gramatică regulată şi au reguli fixe, exact ca şi limbajele noastre. Prin urmare, limbajele umane nu au apărut accidental, ci sunt o reflecţie a ADN-ului nostru inerent.

Biofizicianul şi biologul molecular rus Pjotr Garjajev şi colegii săi au explorat, de asemenea, comportamentul vibrational al ADN-ului. Pe scurt, ideea de bază a fost: „Cromozomii vii funcţionează exact ca un computer holografic, folosind radiaţie ADN laser endogenă”. Aceasta înseamnă că ei au reuşit, de exemplu, să moduleze anumite tipare de frecvenţă (sunete) pe o rază ca cea de laser, care influenţează frecvenţa ADN-ului şi astfel informaţia genetica propriu-zisă. Având în vedere că structura principală a perechilor de ADN-alcalin şi a limbajului (aşa cum am explicat mai devreme) au aceeaşi structură, nu e nevoie de nici o decodare de ADN. Putem folosi pur şi simplu cuvinte şi propoziţii din limbajul uman!

Şi acest lucru a fost demonstrat prin experiment! Substanţa ADN vie (din ţesut viu, nu in vitro) va reacţiona întotdeauna la raze laser modulate prin limbaj şi chiar şi la unde radio, dacă se folosesc frecvenţele adecvate (sunet). Acest lucru explică ştiinţific, în sfârşit, de ce afirmaţiile, hipnoza şi cele asemănătoare pot avea asemenea efecte puternice asupra oamenilor şi a corpurilor lor. Este foarte firesc şi natural ca ADN-ul nostru să reacţioneze la limbaj.
În timp ce cercetătorii occidentali extrag gene singulare din şiruri ADN ţi le inserează în altă parte, cei ruşi creează mecanisme ce influenţează metabolismul celular prin frecvenţe radio şi de lumină modulate, reparând astfel defectele genetice. Ei au capturat până şi  tiparele informaţionale ale unui anumit AND şi l-au transmis altuia, în acest fel re-programând genele la un alt genom. Astfel că au transformat cu succes, de exemplu, embrioni de broască în embrioni de salamandră, pur şi simplu prin transmiterea tiparelor de informaţie ADN!

În acest fel, întreaga informaţie a fost transmisă fără nici unul dintre efectele secundare sau conflictele întâlnite atunci când se extrag şi re-introduc genele singulare din ADN. Acest lucru reprezintă o revoluţie şi o senzaţie incredibilă, transformatoare: prin simpla aplicare a vibraţiei (frecvenţe de sunet) şi limbaj, în schimbul procedurii arhaice de extragere! Acest experiment arată puterea imensă a geneticii cu unde, care are în mod evident o influenţa mai mare în formarea organismelor decât procesele biochimice ale secvenţelor alcaline.

Învăţătorii ezoterici şi spirituali au ştiut de ani de zile că trupul nostru poate fi programat prin limbaj, cuvinte şi gând. Acest lucru a fost demonstrat şi explicat în prezent. Dar, bineînţeles, frecvenţa trebuie să fie corectă. Şi acesta este motivul pentru care nu toată lumea are la fel de mult succes sau poate face acest lucru cu întotdeauna aceeaşi forţă. O persoană trebuie să lucreze la dezvoltarea proceselor interioare pentru a stabili o comunicare conştientă cu ADN-ul.

Cea mai scurtă definiţie a telepatiei ar fi una etimologică: simţire la distanţă, transmitere de informaţii în spaţiu. Considerăm că nu este corectă limitarea numai la transmitere sau numai la recepţie, deoarece se “amputează” comunicarea. Dacă se realizează citirea gândurilor unei persoane apropiate, denumirea intrată în uz este diapsihie.
Un profesor de la Universitatea din Leningrad a realizat nu “simpla” telepatie, ci… “somnul hipnotic!”. Distanţa dintre el şi medium era de 1500 km. Şi ca să fie totul magnific, îi dirija celui hipnotizat chiar şi conţinutul visului!
N. Wienner, un cunoscut cibernetician, considera câ suportul material al telepatiei l-ar constitui undele cu frecvenţâ de 10 Hz/s, adicâ cele ce corespund ritmului alfa şi ar fi deci active în stare de relaxare maximâ.
Psihofiziologii se opun. Dupâ ei, telepatia este o funcţie a inconştientului şi se manifestă îndeosebi în marile trăiri emoţionale. Aduc în sprijin rezultatul unui experiment: în timp ce i se înregistrează electroencefalograma unui animal aflat în laborator, la mare distanţă i se sacrifică puiul. În clipa aceea, pe eeg apărea ca reacţie un impuls nervos.
Şi oamenii vorbesc deseori despre “simţirea momentului” când îi pierd pe cei dragi, aflaţi la mare depârtare. Psihologul T. Bougard de la Universitatea Minnesota vorbeşte de cazul gemenilor Keit şi Kenneth Main. Când primul a fost supus unei operaţii pe cord, cel de-al doilea aflat la depărtare, s-a repezit în hohote de plâns în braţele mamei, acuzând dureri de piept. Reacţia şi coincidenţa în timp avea să se repete când lui Keit i se scoteau firele de la operaţie, Kenneth ţipa de durere.
Fără a aduce argumente, unii cercetători susţin doar că telepatia se realizează prin intermediul unui câmp biogravitaţional.
Sunt şi oameni de ştiinţă adepţi ai psihotronilor, elemente considerate fără inerţie, care pot călători cu viteze inimaginabile (lumina ar fi o “leneşă”) şi ar aduce informaţii din viitor în prezent.
Transmiterea gândului

Posibilitatea transmiterii gândului la distanţă era cunoscută de mult, mai ales de către iniţiaţi şi de preoţii marilor religii. Orice om, în momentul în care se gândeşte intens la ceva, emite în spaţiul înconjurator unde mentale. La persoanele cu un mentalism slab, intensitatea acestor unde este mică şi ele se vor propaga la distanţe relativ mici. În schimb, undele emise de un om cu un mentalism puternic, cu o mare putere de concentrare pot face ocolul pământului. Ele se propagă instantaneu şi toate persoanele aflate pe aceeaşi “frecvenţă” vor fi influenţate într-o măsură mai mica sau mai mare. Unii oameni pot avea o putere deosebită asupra semenilor lor şi astfel se explică reuşita în viaţă a multor oameni. Trebuie să înţelegem că trăim într-un ocean de unde mentale care vin din toate direcţiile, tot aşa cum eterul este străbătut de undele radio a mii de posturi. Noi nu ne dăm seama de existenţa acestor unde mentale, dar suntem în permanenţă influenţaţi de ele fără voia noastră, fără să le conştientizăm. Cele cinci organe de simt nu ne ajută să luăm act de undele mentale care ne înconjoară, dar uneori “un al şaselea simţ” ne face să simţim instinctiv dacă o persoană ne doreşte binele sau răul! În general aceastâ facultate este mai dezvoltatâ la copii. Ei “ştiu” cine îi iubeşte şi cine nu! Pe măsură ce cresc, limbajul articulat ia locul acestei facultăţi.
Ca o oscilaţie electrică, care este caracterizată prin intensitate, frecvenţa şi timbru, şi undele mentale pot fi de o natură superioară sau de o natură inferioară. Depinde de noi cu ce fel de undă intrăm în legătură. Nutrim gţnduri nobile, de iubire, de altruism, vom intra în rezonanţă cu vibraţii de aceeaşi natureă care ne vor stimula. Şi invers, resultă necesitatea stăpânirii mentalului nostru, lucru despre care se poate vorbi referindu-ne la studiile ştinţifice Raja-yoga. În acest sens putem aborda spre exemplu un test care ne scuteşte de teoretizări.
În timp ce vă aflaţi într-o sală, să zicem de şedinţe, la teatru sau la cinema, în pauză alegeţi o persoană aflată într-unul din rândurile din faţa dvs. Fixaţi-vă atenţia asupra ei. Studiaţi-o un timp. Apoi concentraţi-vă şi transmiteţi “un ordin mental”, spre exemplu: “Acum vei simţi dorinţa fierbinte să scoţi o batista şi să-ţi tamponezi fruntea!” Repetaţi ordinul mental de câteva ori. Dacă mentalul dvs. este puternic, persoana în cauză va executa ordinul fără să-şi dea seama, fiind de fapt o dorinţa a ei. Din păcate, majoritatea oamenilor au mentalul slab şi nu se pot concentra, acest fapt se datoreşte condiţiilor stresante ale mediului modern. Dar ştim că puterea la care ajung practicienii acestei tehnici mentale de transmitere a gândului, este imensă şi am putea spune că nu are limite.

Stabilirea de legături la mari distanţe
Cercetările efectuate în mai multe ţări au stabilit că telepatia, respectiv transmiterea gândului este un fapt real! S-au facut experienţe de comunicare prin telepatie între cosmonautţii aflaţi în nave cosmice pe orbită şi persoane aflate la sol. S-au stabilit legături între o persoană aflată la bordul unui submarin în imersiune şi o persoană aflată pe ţărm. Experienţele efectuate cu o persoană aflată în aşa numita “cuşcă a lui Faraday” (o încapere cu pereţii metalici inclusiv tavanul şi podeaua şi conectată la pământ) – acestea au dovedit că pereţii metalici nu constituie un obstacol pentru undele telepatice. Aparatura de radiocomunicaţii de orice tip nu poate recapţiona sau emite dacă se află în cuşca lui Faraday. Fizica cunoaşte toată banda de frecvenţe de la infrasunete, la raze cosmice. Undele telepatice nu fac parte din aceasta bandă! Concluzia? Fenomenul este real, dar undele mentale nu sunt de natură electromagnetică ci de altă natură, necunoscută înca ştiinţei! Creierul poate fi asemuit cu o centrală electrica. Atunci când o persoană se gandeşte intens la ceva, creierul emite în spaţiul înconjurător unde mentale. Intensitatea acestor unde este direct proporţională cu puterea de concentrare mentală. Toate persoanele aflate în stare de veghe şi acordate pe aceeaşi frecvenţă cu emitatorul, vor recapţiona inconştient aceste gânduri şi vor crede că sunt gândurile lor. Cui nu i s-a întâmplat să se gândească la un anumit lucru şi în acelaşi moment o persoană din apropiere să se exprime chiar cu acel gând? De unde şi expresia: “Mi-ai luat vorba din gură!”
Toţi oamenii au capacitatea de a emite şi de a recepţiona unde mentale. Dar unii o au într-o măsură mai mică, iar alţii într-o măsură mai mare. Din păcate, la majoritatea oamenilor această capacitate este foarte slabă. Numai puţini, foarte puţini, au capacităţi excepţionale. În plus, posibilitatea realizării unei legături telepatice nu este mereu aceeaşi. Ea variază, având un caracter aleatoriu, depinzând de cauze multiple. Totuşi, după unii autori, şase persoane din zece îşi pot dezvolta aceste aptitudini prin exerciţii speciale. Transmisile telepatice nu depind de vârstă, sex sau de gradul de cultură.

Iată un test pentru verificarea puterii de concentrare:

Alegeţi ca partener de experienţă o rudă sau un prieten apropiat. Alegeţi ca moment de experienţă seara, dar înainte de masă. Retrageţi-vă într-o încăpere liniştită, de preferinţă singuri. Timp de 10-15 minute purtaţi o discuţie amicală pe o temă de interes comun, dar nu contradictorie. Acest lucru are ca scop să vă acordeze pe aceeaşi frecvenţă. Asezaţi două scaune spate în spate la 2-3 metri distanţă unul de altul. Luaţi loc. Corpul trebuie să fie drept, cu spatele rezemat de spătarul scaunului şi relaxat. Picioarele uşor depărtate se vor sprijini cu toată talpa pe podea. Cu mâna dreaptă apucaţi degetul mare de la mâna stângă. Încăperea trebuie să fie iluminată de o lumină slabă şi difuză. Relaxaţi-vă muşchii întregului corp şi păstraţi o linişte completă timp de 1-2 minute. Apoi efectuaţi câteva cicluri de respiraţie după cum urmează: expiraţi aerul din plămâni; inspiraţi apoi uşor aerul pe nări în timp de 4 secunde; urmăriţi în acest timp mişcarea diafragmei apoi dilatarea cutiei toracice şi în final ridicarea claviculelor. Reţineţi aerul în plămâni 4 secunde, apoi respiraţi lent tot în 4 secunde. Faceţi o pauză alte 4 secunde cu plămânii goliţi. Repetaţi ciclul de 5-6 ori. Respiraţia trebuie să se faca fără efort! Eliminaţi orice gânduri perturbatoare, stări de agitaţie, anxietate etc. Nu uitaţi: Obţinerea unei linişti mentale perfecte este faptul esenţial pentru reuşita experienţei. Persoana care joacă rol de emiţător va avea în apropierea sa 10 cartonaşe cu numere de la 1 la 10. Va lua un cartonaş în mână la întâmplare şi timp de 1-2 minute se va concentra cât mai perfect posibil asupra numărului respectiv, încercând să-l “vadă” cu ochii închişi şi eliminând orice alt gând perturbator. Tot această persoană va avea alături o foaie de hârtie şi un creion cu care va nota numărul reuşitelor şi al nereuşitelor. În loc de cartonaşe cu cifre, se pot folosi cartonaşe cu litere. Sarcina cea mai grea revine persoanei care joacă rol de receptor. Aceasta va încerca să nu se gândească la nimic, dar va constata că este imposibil să nu te gândeşti la ceva anume. În consecinţă va lăsa gândurile să “rătăcească” liber fără să se gândească la nimic special, şi dacă va simţi că îi vine în minte un număr, îl va comunica partenerului său. Rezultatele depind în mai mare măsură de receptor, decât de emiţător. Rezultatele vor fi mai bune dacă receptorul va fi adus în stare de uşoară hipnoză. După un număr de încercări cele două persoane pot schimba între ele rolurile, sau pot încerca cu alte persoane.

Cufundarea în hipnoză s-a practicat empiric încă din vremuri stravechi de către vrăjitorii popoarelor primitive. Vechii preoţi egipteni, caldeeni şi indieni foloseau hipnoza, pe care o provocau în anumite ritualuri, ca metode de tămăduire “miraculuasă” a unor boli. Fachirii din sudul Asiei foloseau şi ei hipnoza pentru a îmblânzi şerpii şi pentru a provoca diverse halucinaţii vizuale în masă. Vreme de secole fenomenul hipnozei a fost considerat ca ceva supranatural. Abia pe la mijlocul secolului al XVII-lea oamenii de ştiinţă încep să se intereseze de natura acestui fenomen ciudat. Neurologul francez Jean Martin Charcot este primul care încearcă să clasifice fazele hipnozei, găsind trei grade: letargia, catalepsia şi somnambulismul.

Creierul în hipnoză

Hipnoza este un somn parţial. Fiziologic vorbind, viaţa psihică a omului se desfăşoară în special la nivelul scoarţei cerebrale. Celulele nervoase ale scoarţei au în general două modalităţi fundamentale de funcţionare: procesul de “excitaţie”, de funcţionare, de activitate intensă, şi procesul de “inhibiţie”, de repaus, de “stingere”. Acesta din urmă apare pentru a contracara efectele stării de excitaţie, pentru a da răgaz celulelor nervoase să intre în repaus, să se refacă. Aceste două modalităţi de funcţionare au proprietatea de a “iradia”, de a se întinde pe întreaga arie a scoarţei creierului. Câtă vreme starea de excitaţie iradiază pe întreaga scoarţă, noi ne aflăm treji, suntem, cum se spune, în “stare de veghe”. Atunci însă când inhibiţia este aceea care cuprinde, care se întinde de-a lungul scoarţei, omul adoarme. Omul în somn are prin urmare, scoarţa cerebrală în stare de inhibitţie. Cu cât această inhibiţie este mai întinsă, cu atât somnul este mai profund. Mai cunoaştem însă şi fenomenul numit “somn parţial”, care de fapt este identic ca substrat fiziologic cu hipnoza. Somnul parţial este caracterizat prin faptul că inhibiţia nu este deplină, ca în somnul adanc, ci, ici şi colo, pe scoarţa creierului rămân mici zone necuprinse de inhibiţie, zone rămase în stare de excitaţie, pe care le denumim “puncte de veghe”, deoarece ele au rămas în legătură prin organele de simt cu mediul exterior, gata să dea alarma, să declanşeze trezirea completă a creierului dacă se întâmplă ceva neobişnuit. Datorită acestui lucru, mama care-şi vegheaza copilul bolnav, deşi aţipită, tresare imediat la cel mai slab scâncet, şi nu se trezeşte la zgomote mai mari de primprejur. La fel, în hipnoză, datorită acestor “puncte de veghe” ale somnului parţial, hipnotizatorul reuşeşte să rămână în legătură cu cel hipnotizat şi să se facă ascultat. S-a observat că sugestibilitatea creşte paralel cu hipnoza. Totodată, aceasta se produce şi se adânceşte tocmai datorită sugestibilităţii. Sugestia verbală este o idee introdusă în creier din afară, care se transformă în act, fără ca cel ce o primeşte să opună rezistenţă. Sugestibilitatea este crescută la copii, la femei, la convalescenţi, la isterici şi la oligofreni; ea se măreşte considerabil în stările emotive, sub influenţa unor narcotice şi în unele boli nervoase cronice. Hypnos era zeul somnului la grecii antici. Hipnoza însă, a cărei denumire este luată de la numele lui, nu este un somn obişnuit. La hipnotizat apar fenomene noi, care nu le găsim la o persoană adormită. O primă întrebare se iveşte în mintea noastră. Poate fi oricine hipnotizat? Marea majoritate a psihologilor spun da. Din 1000 de oameni sănătoşi, inteligenţi şi cu voinţă, numai 30 sunt complet refractari. Deci, în principiu, orice om poate fi hipnotizat. În privinţa însă a timpului necesar pentru a se ajunge la această, a gradului de profunzime, a particularităţilor hipnozei, aici apar deosebiri extrem de variate. În general, instabilii, demenţii, dezechilibraţii, sunt foarte greu, dacă nu imposibil de cufundat în hipnoză. Să presupunem că asistăm la o şedinţă de hipnotizare. Subiectul este aşezat într-un fotoliu, sau întins pe o canapea. Experienţele se fac într-o cameră liniştită şi cu o luminozitate redusă. Hipnotizatorul fixează uneori cu privirea ochii subiectului, în timp ce-i dă sugestiile de somn corespunzătoare. Treptat, pe măsură ce starea de hipnoză se accentuează, apar o serie de fenomene deosebit de interesante. În primul grad apare o simplă somnolenţă. Subiectul este conştient de ce se petrece împrejur. Numai sugestibilitatea sa este crescută, aşa încât adesea nu-şi poate deschide pleoapele şi nu se poate împotrivi unor sugestii simple. În al doilea grad, subiectul rămâne încă conştient de ambianţă, însă hipnoza fiind mai profundă apare un fenomen curios şi neobişnuit numit “flexibilitatea ceroasă” sau “catalepsia sugestivă”. Astfel, musculatura căpătând un tonus special, dacă i se ridică braţul sau piciorul, acesta rămâne nemişcat, în aer, ca la o statuie, fără să-l poata mişca şi, ceea ce este mai curios, fără a obosi. Starea cataleptică este caracteristică somnului hipnotic şi prin ea se deosebeşte de somnul natural. Ea ne ajută să verificăm dacă persoana respectivă este în hipnoză sau nu. În această stare putem, prin sugestie, provoca întregului corp o contractură musculară atât de puternică încât subiectul, devenind rigid ca o scândură, poate fi pus cu capul pe o spetează de scaun şi călcâile pe alta, putând sta astfel fără oboseală. Mai mult, poate chiar suporta fără greutate ca o persoană să stea în picioare pe el, fără ca corpul să i se îndoaie! În al treilea grad de profunzime, de “somn usor”, apare un alt fenomen interesant: “mişcările automate”. Dacă subiectului i se iau braţele şi i se învârteşte unul în jurul celuilalt, ele continuă să se învartească singure, foarte multa vreme, fără ca subiectul să şi le poata opri. Gradul patru de profunzime se caracterizează printr-un fenomen ciudat şi caracteristic, care a fost multă vreme socotit misterios: fenomenul zis “de raport”. Subiectul pierde contactul cu lumea exterioară şi nu rămâne în relaţie decât cu hipnotizatorul, pe care-l ascultă “orbeşte”. Nu-l aude decât pe el, nu ascultă de nimeni afară de dansul. Acest lucru a fost lămurit de-abia în zilele noastre, prin faptul că pe scoarta cerebrală inhibită se creează posibilitatea ca prin intermediul unui “punct de veghe”, condiţionat de vocea şi prezenţa hipnotizatorului, să se producă numai reacţiile şi răspunsurile care corespund exclusiv conţinutului sugestiei verbale. Subiectul poate fi însă pus în raport şi cu cei din jur, la ordinul hipnotizatorului, însă tot numai datorită acestui “punct de veghe”, format sub acţiunea sugestiei. Gradul cinci al hipnozei, numit şi “somnambulism uşor”, este caracterizat prin fenomenul deosebit de interesant al amneziei, al uitării relative, la trezire, a tot ce s-a petrecut în timpul hipnozei. Tot aici apare pregnant şi fenomenul extraordinar şi caracteristic al hipnozei: anestezia. Hipnotizatului i se pot înfige ace sub piele sau în muschi fără să simtă vreo durere, vreo senzaţie neplăcută. S-au putut face astfel extracţii dentare sau operaţii grele, bolnavul, în hipnoză, fiind complet anesteziat prin sugestie! În sfârşit, în gradul al şaselea, denumit “somnambulism profund”, apare pe deplin posibilitatea provocării halucinaţiilor şi a sugestiei post hipnotice. În această stare amnezia este completă, iar sugestibilitatea aproape totală. I se spune subiectului “ridică-te” şi el se ridică. “Du-te şi fă cutare şi cutare” şi el face întocmai. El face toate acestea cu ochii închişi sau deschisi, încât nici nu-ţi vine să crezi că de fapt el este cufundat într-un somn adânc. În aceasta stare, subiectului i se pot da sugestii posthipnotice. Hipnoza măreşte uneori acuitatea simţurilor. Dacă vi se arată la iuţeală o pagină dintr-o carte şi apoi vi se cere să reproduceţi ce era scris, bineînţeles nu veţi fi în stare. Şi totuşi, îndată ce vă veţi afla în hipnoză, o puteţi reproduce fidel, rând cu rând, ca şi cum cartea ar fi deschisă cu adevărat în faţa dvs.! Explicaţia este aceea că în stare de veghe creierul, în mod automat, a “fotografiat”, a înregistrat informaţia, pe care a îmagazinat-o în străfundurile memoriei, accesibilă numai în stare de somn hipnotic (de aceea victimele î-şi aduc mai bine amite în hipnoză, chipurile sau scena unde au fost agresaţi). În hipnoză, fiecare dobândeşte o memorie uneori prodigiosă. Graţie sugestiei hipnotice, s-a reuşit de multe ori să se întărească memoria unor distraţi.

   Vorbind despre stigmatizări, este interesant de văzut dacă nu există şi alte fenomene, despre care se poate presupune că au la bază un mecanism similar. Nu am găsit decât cazurile de rănire sub sugestie. Deseori, pentru a ilustra forţa sugestiei se recurge la exemple grăitoare. Unul dintre ele descrie şedinţa de hipnoză în cadrul căreia subiectului i se pune în palmă o simplă monedă, dar i se dă sugestia că ar ţine în palmă o bucată de metal încins. Subiectul nu numai că simte cum îl frige metalul şi îl scapă imediat, printr-un gest reflex, dar în palma sa rămâne urma unei uşoare arsuri. Senzaţia de fierbinte dispare imediat după comanda specialistului care conduce experimentul, iar arsura din palmă în câteva ore, poate chiar mai repede.
   De remarcat principiul: subiectul are convingerea fermă că ceea ce ţine în mână este metal încins şi nimic altceva. Această convingere are şi un răspuns prompt în plan fiziologic, anume apariţia arsurii. În mod asemănător, stigmatizatul autentic retrăieşte intens crucificarea lui Isus. Ca urmare a credinţei sale şi a dorinţei de a împărtăşi durerea Mântuitorului, faţă de care nutreşte o dragoste nemărginită, începe prin a simţi durerea, pentru ca în cele din urmă să apară şi rănile.
   La o primă vedere, mecanismul pare a fi acelaşi, dar trăit la o intensitate mult ridicată.
   Însă lucrurile stau total diferit. Diferă în primul rând originea stimulului. În cazul arsurii sugestia vine din exterior, de la hipnotizator, în vreme ce stigmatizatul poate fi suspectat cel mult de autosugestie. Dar, dacă se dovedeşte că se autosugestionează, el nu mai este unanim acceptat ca stigmatizat autentic. Conform teoriei, stigmatele apar fie în mod spontan, fie ca urmare practicării unei tehnici numite “imitatio Christi”. În termeni profani, este vorba despre aspiraţia de a-l “imita” pe Isus, în sensul de a participa, după puteri, din dragoste pentru El, la suferinţa Sa. Isus este considerat drept model suprem, exemplul de urmat. Postul de 40 de zile, de exemplu, este doar una dintre etapele “imitatio Christi”. În ceea ce priveşte semnele crucificării, nu se urmăreşte obţinerea lor. Tradiţia spune că ele apar independent de voinţa credinciosului şi că este ruşinos să ţi le doreşti, pentru a putea arăta celorlaţi forţa credinţei tale. Pe de altă parte, deşi însoţite de dureri puternice, rănile sunt primite ca un dar minunat venit din partea divinităţii.

Un fenomen controversat
   Dacă este să trecem în revistă întreaga tipologie a stigmatizărilor, atunci trebuie să ne referim şi la stigmatele, mai rare, care nu reflectă semenle crucificării.
   Extrem de tulburătoare sunt rănile sub formă de muşcături inexplicabile. În accepţiune religioasă, acestea trebuie să fie semene ale Diavolului. Deja posedat, sau aflat pe punctul de a intra sub posesie, subiectul resimte atacul Necuratului sub diferite forme. Acesta i se înfăţisează sub un chip sau altul, iar atunci când îi apare ca un câine, el poate crede că este muşcat, iar rănile cauzate de muşcătură virtuală nu întârzie să îi apară pe corp. Cele mai frecvent raportate sunt “muşcăturile” la încheietura mâinii.
   De precizat că posibilităţile de verificare a autenticităţii stigmatelor de acest tip sunt deseori reduse, iar sănătatea mintală a subiecţilor consideraţi posedaţi este adesea pusă sub semnul îndoielii. Problematica stigmatelor rezultate în urma posesiei rămâne neclară. Şi mai neclare sunt însă stigmatele presupuse a se datora strigoilor.
   Pe scurt, ne aflăm în faţa unei întregi game de manifestări, deosebit de complexe, care încă mai trebuie studiate. Cu titlul de concluzie provizorie, se poate spune că stigmatele autentice sunt răni provocate de orice alţi stimuli în afara celor fizici. Aceştia pot fi reprezentaţi de o trăire religioasă extremă, de o sugestie hipnotică sau autosugestie, adică un gând focalizat foarte intens.
Cazuri rămase în istorie
 
Beatificat în aprilie 1999, Padre Pio urmează să fie canonizat în 2001. Cazul său de stigmatizare rămâne unul dintre cele mai cunoscute şi mai bine studiate până în prezent.
 
O legendă spune că pe planetă există în permanenţă 12 purtători de stigmate, în viaţa. Când moare unul, apare altul, ei simbolizând mereu cei 12 apostoli. Nu ştim să se fi făcut o numărătoare atentă, pentru fiecare an. Deşi este un fenomen rar, există totuşi destule informaţii despre cazuri concrete de stigmatizare. Dată fiind vechimea unora dintre ele, precum şi incertitudinile ce planează asupra altora, un studiu serios nu va reţine mai mult de 20 – 30. Iar dintre acestea, prin faima celui care a purtat stigmatele sau prin gradul de autenticitate, se detasează doar câteva. Fără a avea pretenţia că le-am selectat pe cele mai importante, vom încerca să prezentăm, pe scurt, câteva dintre aceastea.

  Francisc de Assisi
Cei care au studiat biografia acestui călugar de excepţie au aflat că a purtat şi el semnele crucificării. S-a consemnat că ultimii doi ani din viaţă i-a trăit cu mâinile şi picioarele bandajate. Nu era genul care să îşi expună stigmatele în public. Dar cei care îi spălau hainele şi bandajele găseau regulat pete de sânge. Doar un papă şi câţiva cardinali i-au văzut rănile în timpul vieţii. În schimb, după moarte, toţi credincioşii care au trecut să îşi ia rămas bun de la el i-au putut observa rănile pe trupul neînsufleţit.

 Luise Lateau
Importanta acestui caz decurge din faptul ca se numara printre primele care au fost studiate cu o rigoare deosebita. In 1873, Luise Lateau purta stigmatele de sase ani, autenticitatea lor fiind certificata prin studii efectuate sub patronajul Academiei Regale de Stiinte din Belgia. Cu toate acestea, ea a acceptat un nou set de verificari, conduse dr. Lefebre, specializat in neurologie. Acesta a supravegheat-o vreme de cinci luni, cu intentia de a vedea daca nu cumva isi provoaca singura ranile. In acest scop, el i-a inchis miinile fie in cutii de lemn, fie in cilindrii de sticla, pentru a elimina orice posibilitatea de ranire. Cu toate acestea, sistematic, in fiecare vineri, dupa miezul noptii, ranile singerau.

 Therese Newmann
Născută în 1868, Therese Newmann a avut în 1926 o viziune cu Isus pe Muntele Maslinilor. A simţit o durere puternică în piept şi a început să sângereze. Ulterior şi-a dat seama că pe mâini şi picioare are răni asemena celor produse de cuie. Ceea ce o direfenţiază de alţi stigmatizaţi este faptul că, după aceasta întâmplare a refuzat să mai mănânce. În treacăt fie zis, în parapsihologie capacitatea de a supravieţui vreme îndelungată, chiar ani la rând, fără mâncare se numeşte inedia. Totodată, există mărturii că, atunci când intră în extaz, Therese Newmann plângea cu lacrimi de sânge.

 Padre Pio
În sfârşit, cazul lui Padre Pio, a cărui apropiată canonizare a constituit pretextul prezentului dosar, rămâne unul de referinţa. El este primul preot catolic care a purtat pe trup rănile lui Isus. Cu totul excepţional este faptul că Padre Pio a avut stigmatele nu mai puţin de 50 de ani, până în 1968, când i-au dispărut cu câteva zile înainte de moarte. În timpul vieţii a fost consultat de numeroşi medici şi prelaţi, care nu au putut decât să admită că rănile sale sunt veridice. Aproape venerat de credicioşi, el îşi scotea mănuşile când oficia slujba. Dimineaţa erau albe, iar seara erau înroşite din cauza hemoragiei. S-a estimat că pierdea zilnic între 150 si 200 de grame de sânge. Nimeni nu a reuşit să îşi explice cum rezistă, dat fiind că, spun cei din anturajul său, mânca extrem de puţin, iar durerile erau adesea necruîătoare. I-au fost atribuite şi vindecări miraculoase, iar scrisoarea prin care îşi informa mentorul că i-au apărut stigmatele pe corp a rămas celebră.

O stire sosită prin CWNews.com anunţă recent că Padre Pio, cunoscutul călugăr capucin, urmează să fie canonizat în cursul anului viitor. Faima lui Padre Pio a depăşit cu mult graniţele Italiei, el devenind celebru încă din timpul vieţii, în special datorită stigmatelor ce le purta pe corp.
   De fapt, Padre Pio a rămas unul dintre exemplele clasice de stigmatizaţi. Anunţul privitor la trecerea sa în rândul sfinţilor ne oferă prilejul de a face un mic excurs prin complexa problematică ridicată de fenomenul stigmatizării.

Un fenomen ocolit
   Din întreaga galerie a manifestărilor paranormale, stigmatizările se detaşează net ca având cea mai importantă încărcătură emoţională, datorită semnificaţiilor religioase. Probabil, alături de raritatea cazurilor, acesta este unul dintre motivele pentru care cercetările parapsihologice nu au acordat stigmatizărilor aceeaşi importanţă precum altor fenomene paranormale. Subiectul, trebuie să o recunoaştem, este delicat. Însăşi introducerea stigmatizărilor în categoria manifestărilor de tip paranormal este de natură să genereze proteste, motiv pentru care nu puţini cercetători au grijă să ocolească subiectul.
   Dar, oricum am interpreta stigmatele – drept fenomen paranormal, manifestare supranaturală sau pur şi simplu miracol – ele au un ecou foarte puternic în conştiinţe şi nu pot fi ignorate. Cele câteva cazuri absolut excepţionale înregistrate până în prezent, precum şi filmul “Stigmata”, care a avut premiera pe ecranele româneşti în aprilie 2000, sunt argumente suficiente pentru a ne îndrepta atenţia asupra acestui fenomen. O vom face cu toate precauţiile, în ceea ce priveşte atât autenticitatea cazurilor puse în discuţie, cât şi conotaţiile multiple ale fenomenului.

 Stigmatizarea rămâne unul dintre cele mai controversate fenomene paranormale. Văzut drept un semn al divinităţii, dar şi ca un posibil semn de isterie, el continuă să fascineze.
 
Retrăind martiriul
   După definiţia lui Adrian Pătruţ, stigmatele reprezintă “apariţia şi prezenţa pe corpul unui subiect a unor urme, leziuni şi hemoragii inexplicabile, care reproduc, de obicei, semnele tradiţionale ale martiriului lui Isus Hristos”. De-a lungul timpului, Bisercia a consemnat aproximativ 500 de mistici stigmatizaţi, dar aceasta nu înseamnă că nu există şi alte categorii de persoane ce prezintă semnele stigmatizării.
   În principiu, prin semnele stigmatizării se înţeleg cinci răni: două pe mâini, două pe picioare, plus încă una în partea laterală a pieptului. Există însă cazuri în care rănile apar numai pe mâini sau cele existente ies din tipologia obişnuită, fiind însoţite în mod inexplicabil de zgârieturi pe frunte, zgârieturi asociate cu coroana de spini. De asemenea s-au mai înregistrat situaţii în care au leziunile au apărut pe umărul drept, caz în care s-a considerat că acestea trebuie să reprezinte urma lăsată de crucea purtată în timpul calvarului.
   În fond, tipul şi locul rănilor ce apar pe corpul subiectului par să depindă de secvenţă precisă din cadrul martiriului lui Isus pe care acesta o retrăieşte. Căci, trebuie să precizăm, explicaţia apropape unanim acceptată este aceea că subiecţii, cuprinşi de un fior mistic extrem de puternic, din dragoste pentru Mântuitor, retrăiesc supliciul acestuia. Când retrăirea martiriului are loc la înalte cote emoţionale, apare şi răspunsul fiziologic, anume rănile.
   Chiar dacă o asemena explicaţie poate să pară unora greu acceptabilă, să nu uităm că suntem ceea ce gândim, iar cele mai puternice gânduri ale noastre rămân emoţiile. Dintre acestea intensitatea cea mai ridicată o au emoţiile religioase, expresia lor ultimă fiind extazul mistic. Ori, este un lucru ştiut, extazul mistic poate fi însoţit de manifestări considerate – în funcţie de convingeri – supranaturale, paranormale sau miracole: aureole de lumină în jurul capului, vindecări miraculoase ale celor prezenţi sau chiar levitaţie. Iosif de Copertino, spre exemplu, s-a înălţat în aer chiar în prezenţa Papei Urban al VIII-lea. În arhivele Vaticanului se păstrează consemnarea unei declaraţii ale lui Urban al VIII-lea, prin care, extrem de impresionat, acesta promitea că va depune personal mărturie pentru canonizarea lui Iosif de Copertino, dacă acesta va muri în timpul pontificatului

Biserica despre stigmate
   Reiese limpede că stigmatizarea şi extazul mistic se află într-o strânsă legătură. Dar nu extazul este consecinţă stigmatizării, ci invers: stigmatele sunt doar una dintre cele câteva forme posibile de manifestare exterioară a extazului. Evindent, este vorba despre situaţiile în care maxima emoţie religioasă este însoţită de semne exterioare şi nu este interiorizată.
   Dar care este poziţia Bisercii faţă de stigmate şi stigmatizaţi? Ei bine, aditudinea sa este aceea de prudenţă maximă. De fapt, e vorba despre aceeaşi poziţie ca şi faţă de orice alt tip de miracole. Mai ales în zilele noastre, se consideră o inflaţie de miracole recunoscute de autorităţile religioase nu este tocmai cel mai de dorit lucru. Şi este de înţeles: ar apare suspiciunea că s-a lansat o campanie susţinută de propagandă religioasă, fapt considerat nepotrivit.
   Minunatele semne, cum mai sunt numite stigmatele în limbaj religios, sunt examinate cu deosebită atenţie de oamenii Bisericii înainte de a fi declarate autentice. O astfel de procedură poate dura ani la rând şi este etrem de laborioasă. Prudenţa aceasta, exagerată în ochii unora, este justificată cele câteva tentative de fraudă semnalate până acum. Surprinzător sau nu, au existat oameni care nu au ezitat să îşi producă singuri rănile specifice martiriului lui Isus. Nu în ultimul rând, o parte din cazurile de presupuse stigmatizări au fost însoţite de manifestări tipice crizelor de isterie, exact aşa cum sunt ele descrise în tratatele de psihiatrie.
   În consecinţă, prudenţa Bisericii nu mai pare atât de exagerată, iar înfiinţarea unei comisii speciale de studiu al minunilor, incluzând aici şi stigmatele, nu este chiar deplasată.

Între fals şi autentic
   Dată fiind vechimea fenomenului, în materie de stigmate distingerea falsului de autentic se face după nişte reguli bine stabilite. Desigur, acestea pot diferi de la o Biserică la alta, iar cercetătorii manifestărilor paranormale vin cu propriul lor set de reguli. Fărăa a ne lansa aici în studii comparative ale criteriilor de confirmare a stigmatelor, vom căuta să distingem principalele diferenţe dintre fals şi autentic.
   În cazurile reale de stigmatizare, rănile sunt adânci şi se întâmplă chiar să perforeze mâinile şi/sau picioarele. Prezenţa stigmatelor este asociată cu stări de extaz mistic, în special în perioada în care apar pentru prima oară. Sângerările sunt abundente, uneori zilnice. Alteori, ele pot să apară săptămânal (vinerea), pe parcursul mai multor ani, chiar de-a lungul câtorva decenii.
   În mod neaşteptat, au fost înregistrate situaţii în care rănile nu răspund în nici un fel la tratamentele medicale. Nu este obligatoriu ca toate cele cinci răni să apară simultan, ci în etape: mai întâi pe mâini, ulterior pe picioare şi în cele din urmă în piept. Ele emană adesea un miros plăcut, asemănat de către martori cu parfumul unei flori sau al alteia. În fine, să mai menţionăm că stigmatele autentice sunt însoţite de dureri pe întreaga perioadă a prezenţei lor.
   În privinţa falselor cazuri de stigmatizare, specialiştii, cucernici sau neutrii, sunt în general de acord că pot fi recunoscute în primul rând după aparenţa rănilor. Nu numai că se acestea se prezintă aidoma unor înţepături sau julituri superficiale, dar ele vindecă rapid, reacţionează pozitiv la tramente simple şi nu mai apar, poate, niciodată. În plus, subiectul nu pare să sufere în mod deosebit de pe urma lor şi este extrem de incintat să le arate oricui. Dar garanţia cea mai sigură a falsului, susţin reprezentanţii Bisericii, o reprezintă chiar viaţa persoanei în cauza. Dacă nu a manifestat nici o înclinaţie deosebită faţă de viaţa religioasă de până la stigmatizare şi – cu atât mai mult – dacă nici după aceea nu pare a se preocupa în modul cel mai serios latura spirituală a existenţei, atunci falsul este aproape dovedit.
   În fine, un ultim criteriu de evaluare a autenticităţii stigmatelor îl reprezintă starea de sănătate psihică a subiecţilor. Când aceştia se dovedesc a fi isterici în cel mai adevărat sens al cuvântului, şi astfel de cazuri nu sunt puţine, credibilitatea stigmatelor prezentate de ei nici măcar nu face obiectului vreunei investigaţii.