O stire sosită prin CWNews.com anunţă recent că Padre Pio, cunoscutul călugăr capucin, urmează să fie canonizat în cursul anului viitor. Faima lui Padre Pio a depăşit cu mult graniţele Italiei, el devenind celebru încă din timpul vieţii, în special datorită stigmatelor ce le purta pe corp.
De fapt, Padre Pio a rămas unul dintre exemplele clasice de stigmatizaţi. Anunţul privitor la trecerea sa în rândul sfinţilor ne oferă prilejul de a face un mic excurs prin complexa problematică ridicată de fenomenul stigmatizării.
Un fenomen ocolit
Din întreaga galerie a manifestărilor paranormale, stigmatizările se detaşează net ca având cea mai importantă încărcătură emoţională, datorită semnificaţiilor religioase. Probabil, alături de raritatea cazurilor, acesta este unul dintre motivele pentru care cercetările parapsihologice nu au acordat stigmatizărilor aceeaşi importanţă precum altor fenomene paranormale. Subiectul, trebuie să o recunoaştem, este delicat. Însăşi introducerea stigmatizărilor în categoria manifestărilor de tip paranormal este de natură să genereze proteste, motiv pentru care nu puţini cercetători au grijă să ocolească subiectul.
Dar, oricum am interpreta stigmatele – drept fenomen paranormal, manifestare supranaturală sau pur şi simplu miracol – ele au un ecou foarte puternic în conştiinţe şi nu pot fi ignorate. Cele câteva cazuri absolut excepţionale înregistrate până în prezent, precum şi filmul “Stigmata”, care a avut premiera pe ecranele româneşti în aprilie 2000, sunt argumente suficiente pentru a ne îndrepta atenţia asupra acestui fenomen. O vom face cu toate precauţiile, în ceea ce priveşte atât autenticitatea cazurilor puse în discuţie, cât şi conotaţiile multiple ale fenomenului.
Stigmatizarea rămâne unul dintre cele mai controversate fenomene paranormale. Văzut drept un semn al divinităţii, dar şi ca un posibil semn de isterie, el continuă să fascineze.
Retrăind martiriul
După definiţia lui Adrian Pătruţ, stigmatele reprezintă “apariţia şi prezenţa pe corpul unui subiect a unor urme, leziuni şi hemoragii inexplicabile, care reproduc, de obicei, semnele tradiţionale ale martiriului lui Isus Hristos”. De-a lungul timpului, Bisercia a consemnat aproximativ 500 de mistici stigmatizaţi, dar aceasta nu înseamnă că nu există şi alte categorii de persoane ce prezintă semnele stigmatizării.
În principiu, prin semnele stigmatizării se înţeleg cinci răni: două pe mâini, două pe picioare, plus încă una în partea laterală a pieptului. Există însă cazuri în care rănile apar numai pe mâini sau cele existente ies din tipologia obişnuită, fiind însoţite în mod inexplicabil de zgârieturi pe frunte, zgârieturi asociate cu coroana de spini. De asemenea s-au mai înregistrat situaţii în care au leziunile au apărut pe umărul drept, caz în care s-a considerat că acestea trebuie să reprezinte urma lăsată de crucea purtată în timpul calvarului.
În fond, tipul şi locul rănilor ce apar pe corpul subiectului par să depindă de secvenţă precisă din cadrul martiriului lui Isus pe care acesta o retrăieşte. Căci, trebuie să precizăm, explicaţia apropape unanim acceptată este aceea că subiecţii, cuprinşi de un fior mistic extrem de puternic, din dragoste pentru Mântuitor, retrăiesc supliciul acestuia. Când retrăirea martiriului are loc la înalte cote emoţionale, apare şi răspunsul fiziologic, anume rănile.
Chiar dacă o asemena explicaţie poate să pară unora greu acceptabilă, să nu uităm că suntem ceea ce gândim, iar cele mai puternice gânduri ale noastre rămân emoţiile. Dintre acestea intensitatea cea mai ridicată o au emoţiile religioase, expresia lor ultimă fiind extazul mistic. Ori, este un lucru ştiut, extazul mistic poate fi însoţit de manifestări considerate – în funcţie de convingeri – supranaturale, paranormale sau miracole: aureole de lumină în jurul capului, vindecări miraculoase ale celor prezenţi sau chiar levitaţie. Iosif de Copertino, spre exemplu, s-a înălţat în aer chiar în prezenţa Papei Urban al VIII-lea. În arhivele Vaticanului se păstrează consemnarea unei declaraţii ale lui Urban al VIII-lea, prin care, extrem de impresionat, acesta promitea că va depune personal mărturie pentru canonizarea lui Iosif de Copertino, dacă acesta va muri în timpul pontificatului
Biserica despre stigmate
Reiese limpede că stigmatizarea şi extazul mistic se află într-o strânsă legătură. Dar nu extazul este consecinţă stigmatizării, ci invers: stigmatele sunt doar una dintre cele câteva forme posibile de manifestare exterioară a extazului. Evindent, este vorba despre situaţiile în care maxima emoţie religioasă este însoţită de semne exterioare şi nu este interiorizată.
Dar care este poziţia Bisercii faţă de stigmate şi stigmatizaţi? Ei bine, aditudinea sa este aceea de prudenţă maximă. De fapt, e vorba despre aceeaşi poziţie ca şi faţă de orice alt tip de miracole. Mai ales în zilele noastre, se consideră o inflaţie de miracole recunoscute de autorităţile religioase nu este tocmai cel mai de dorit lucru. Şi este de înţeles: ar apare suspiciunea că s-a lansat o campanie susţinută de propagandă religioasă, fapt considerat nepotrivit.
Minunatele semne, cum mai sunt numite stigmatele în limbaj religios, sunt examinate cu deosebită atenţie de oamenii Bisericii înainte de a fi declarate autentice. O astfel de procedură poate dura ani la rând şi este etrem de laborioasă. Prudenţa aceasta, exagerată în ochii unora, este justificată cele câteva tentative de fraudă semnalate până acum. Surprinzător sau nu, au existat oameni care nu au ezitat să îşi producă singuri rănile specifice martiriului lui Isus. Nu în ultimul rând, o parte din cazurile de presupuse stigmatizări au fost însoţite de manifestări tipice crizelor de isterie, exact aşa cum sunt ele descrise în tratatele de psihiatrie.
În consecinţă, prudenţa Bisericii nu mai pare atât de exagerată, iar înfiinţarea unei comisii speciale de studiu al minunilor, incluzând aici şi stigmatele, nu este chiar deplasată.
Între fals şi autentic
Dată fiind vechimea fenomenului, în materie de stigmate distingerea falsului de autentic se face după nişte reguli bine stabilite. Desigur, acestea pot diferi de la o Biserică la alta, iar cercetătorii manifestărilor paranormale vin cu propriul lor set de reguli. Fărăa a ne lansa aici în studii comparative ale criteriilor de confirmare a stigmatelor, vom căuta să distingem principalele diferenţe dintre fals şi autentic.
În cazurile reale de stigmatizare, rănile sunt adânci şi se întâmplă chiar să perforeze mâinile şi/sau picioarele. Prezenţa stigmatelor este asociată cu stări de extaz mistic, în special în perioada în care apar pentru prima oară. Sângerările sunt abundente, uneori zilnice. Alteori, ele pot să apară săptămânal (vinerea), pe parcursul mai multor ani, chiar de-a lungul câtorva decenii.
În mod neaşteptat, au fost înregistrate situaţii în care rănile nu răspund în nici un fel la tratamentele medicale. Nu este obligatoriu ca toate cele cinci răni să apară simultan, ci în etape: mai întâi pe mâini, ulterior pe picioare şi în cele din urmă în piept. Ele emană adesea un miros plăcut, asemănat de către martori cu parfumul unei flori sau al alteia. În fine, să mai menţionăm că stigmatele autentice sunt însoţite de dureri pe întreaga perioadă a prezenţei lor.
În privinţa falselor cazuri de stigmatizare, specialiştii, cucernici sau neutrii, sunt în general de acord că pot fi recunoscute în primul rând după aparenţa rănilor. Nu numai că se acestea se prezintă aidoma unor înţepături sau julituri superficiale, dar ele vindecă rapid, reacţionează pozitiv la tramente simple şi nu mai apar, poate, niciodată. În plus, subiectul nu pare să sufere în mod deosebit de pe urma lor şi este extrem de incintat să le arate oricui. Dar garanţia cea mai sigură a falsului, susţin reprezentanţii Bisericii, o reprezintă chiar viaţa persoanei în cauza. Dacă nu a manifestat nici o înclinaţie deosebită faţă de viaţa religioasă de până la stigmatizare şi – cu atât mai mult – dacă nici după aceea nu pare a se preocupa în modul cel mai serios latura spirituală a existenţei, atunci falsul este aproape dovedit.
În fine, un ultim criteriu de evaluare a autenticităţii stigmatelor îl reprezintă starea de sănătate psihică a subiecţilor. Când aceştia se dovedesc a fi isterici în cel mai adevărat sens al cuvântului, şi astfel de cazuri nu sunt puţine, credibilitatea stigmatelor prezentate de ei nici măcar nu face obiectului vreunei investigaţii.