Vorbind despre stigmatizări, este interesant de văzut dacă nu există şi alte fenomene, despre care se poate presupune că au la bază un mecanism similar. Nu am găsit decât cazurile de rănire sub sugestie. Deseori, pentru a ilustra forţa sugestiei se recurge la exemple grăitoare. Unul dintre ele descrie şedinţa de hipnoză în cadrul căreia subiectului i se pune în palmă o simplă monedă, dar i se dă sugestia că ar ţine în palmă o bucată de metal încins. Subiectul nu numai că simte cum îl frige metalul şi îl scapă imediat, printr-un gest reflex, dar în palma sa rămâne urma unei uşoare arsuri. Senzaţia de fierbinte dispare imediat după comanda specialistului care conduce experimentul, iar arsura din palmă în câteva ore, poate chiar mai repede.
De remarcat principiul: subiectul are convingerea fermă că ceea ce ţine în mână este metal încins şi nimic altceva. Această convingere are şi un răspuns prompt în plan fiziologic, anume apariţia arsurii. În mod asemănător, stigmatizatul autentic retrăieşte intens crucificarea lui Isus. Ca urmare a credinţei sale şi a dorinţei de a împărtăşi durerea Mântuitorului, faţă de care nutreşte o dragoste nemărginită, începe prin a simţi durerea, pentru ca în cele din urmă să apară şi rănile.
La o primă vedere, mecanismul pare a fi acelaşi, dar trăit la o intensitate mult ridicată.
Însă lucrurile stau total diferit. Diferă în primul rând originea stimulului. În cazul arsurii sugestia vine din exterior, de la hipnotizator, în vreme ce stigmatizatul poate fi suspectat cel mult de autosugestie. Dar, dacă se dovedeşte că se autosugestionează, el nu mai este unanim acceptat ca stigmatizat autentic. Conform teoriei, stigmatele apar fie în mod spontan, fie ca urmare practicării unei tehnici numite “imitatio Christi”. În termeni profani, este vorba despre aspiraţia de a-l “imita” pe Isus, în sensul de a participa, după puteri, din dragoste pentru El, la suferinţa Sa. Isus este considerat drept model suprem, exemplul de urmat. Postul de 40 de zile, de exemplu, este doar una dintre etapele “imitatio Christi”. În ceea ce priveşte semnele crucificării, nu se urmăreşte obţinerea lor. Tradiţia spune că ele apar independent de voinţa credinciosului şi că este ruşinos să ţi le doreşti, pentru a putea arăta celorlaţi forţa credinţei tale. Pe de altă parte, deşi însoţite de dureri puternice, rănile sunt primite ca un dar minunat venit din partea divinităţii.
Un fenomen controversat
Dacă este să trecem în revistă întreaga tipologie a stigmatizărilor, atunci trebuie să ne referim şi la stigmatele, mai rare, care nu reflectă semenle crucificării.
Extrem de tulburătoare sunt rănile sub formă de muşcături inexplicabile. În accepţiune religioasă, acestea trebuie să fie semene ale Diavolului. Deja posedat, sau aflat pe punctul de a intra sub posesie, subiectul resimte atacul Necuratului sub diferite forme. Acesta i se înfăţisează sub un chip sau altul, iar atunci când îi apare ca un câine, el poate crede că este muşcat, iar rănile cauzate de muşcătură virtuală nu întârzie să îi apară pe corp. Cele mai frecvent raportate sunt “muşcăturile” la încheietura mâinii.
De precizat că posibilităţile de verificare a autenticităţii stigmatelor de acest tip sunt deseori reduse, iar sănătatea mintală a subiecţilor consideraţi posedaţi este adesea pusă sub semnul îndoielii. Problematica stigmatelor rezultate în urma posesiei rămâne neclară. Şi mai neclare sunt însă stigmatele presupuse a se datora strigoilor.
Pe scurt, ne aflăm în faţa unei întregi game de manifestări, deosebit de complexe, care încă mai trebuie studiate. Cu titlul de concluzie provizorie, se poate spune că stigmatele autentice sunt răni provocate de orice alţi stimuli în afara celor fizici. Aceştia pot fi reprezentaţi de o trăire religioasă extremă, de o sugestie hipnotică sau autosugestie, adică un gând focalizat foarte intens.
Cazuri rămase în istorie
Beatificat în aprilie 1999, Padre Pio urmează să fie canonizat în 2001. Cazul său de stigmatizare rămâne unul dintre cele mai cunoscute şi mai bine studiate până în prezent.
O legendă spune că pe planetă există în permanenţă 12 purtători de stigmate, în viaţa. Când moare unul, apare altul, ei simbolizând mereu cei 12 apostoli. Nu ştim să se fi făcut o numărătoare atentă, pentru fiecare an. Deşi este un fenomen rar, există totuşi destule informaţii despre cazuri concrete de stigmatizare. Dată fiind vechimea unora dintre ele, precum şi incertitudinile ce planează asupra altora, un studiu serios nu va reţine mai mult de 20 – 30. Iar dintre acestea, prin faima celui care a purtat stigmatele sau prin gradul de autenticitate, se detasează doar câteva. Fără a avea pretenţia că le-am selectat pe cele mai importante, vom încerca să prezentăm, pe scurt, câteva dintre aceastea.
Francisc de Assisi
Cei care au studiat biografia acestui călugar de excepţie au aflat că a purtat şi el semnele crucificării. S-a consemnat că ultimii doi ani din viaţă i-a trăit cu mâinile şi picioarele bandajate. Nu era genul care să îşi expună stigmatele în public. Dar cei care îi spălau hainele şi bandajele găseau regulat pete de sânge. Doar un papă şi câţiva cardinali i-au văzut rănile în timpul vieţii. În schimb, după moarte, toţi credincioşii care au trecut să îşi ia rămas bun de la el i-au putut observa rănile pe trupul neînsufleţit.
Luise Lateau
Importanta acestui caz decurge din faptul ca se numara printre primele care au fost studiate cu o rigoare deosebita. In 1873, Luise Lateau purta stigmatele de sase ani, autenticitatea lor fiind certificata prin studii efectuate sub patronajul Academiei Regale de Stiinte din Belgia. Cu toate acestea, ea a acceptat un nou set de verificari, conduse dr. Lefebre, specializat in neurologie. Acesta a supravegheat-o vreme de cinci luni, cu intentia de a vedea daca nu cumva isi provoaca singura ranile. In acest scop, el i-a inchis miinile fie in cutii de lemn, fie in cilindrii de sticla, pentru a elimina orice posibilitatea de ranire. Cu toate acestea, sistematic, in fiecare vineri, dupa miezul noptii, ranile singerau.
Therese Newmann
Născută în 1868, Therese Newmann a avut în 1926 o viziune cu Isus pe Muntele Maslinilor. A simţit o durere puternică în piept şi a început să sângereze. Ulterior şi-a dat seama că pe mâini şi picioare are răni asemena celor produse de cuie. Ceea ce o direfenţiază de alţi stigmatizaţi este faptul că, după aceasta întâmplare a refuzat să mai mănânce. În treacăt fie zis, în parapsihologie capacitatea de a supravieţui vreme îndelungată, chiar ani la rând, fără mâncare se numeşte inedia. Totodată, există mărturii că, atunci când intră în extaz, Therese Newmann plângea cu lacrimi de sânge.
Padre Pio
În sfârşit, cazul lui Padre Pio, a cărui apropiată canonizare a constituit pretextul prezentului dosar, rămâne unul de referinţa. El este primul preot catolic care a purtat pe trup rănile lui Isus. Cu totul excepţional este faptul că Padre Pio a avut stigmatele nu mai puţin de 50 de ani, până în 1968, când i-au dispărut cu câteva zile înainte de moarte. În timpul vieţii a fost consultat de numeroşi medici şi prelaţi, care nu au putut decât să admită că rănile sale sunt veridice. Aproape venerat de credicioşi, el îşi scotea mănuşile când oficia slujba. Dimineaţa erau albe, iar seara erau înroşite din cauza hemoragiei. S-a estimat că pierdea zilnic între 150 si 200 de grame de sânge. Nimeni nu a reuşit să îşi explice cum rezistă, dat fiind că, spun cei din anturajul său, mânca extrem de puţin, iar durerile erau adesea necruîătoare. I-au fost atribuite şi vindecări miraculoase, iar scrisoarea prin care îşi informa mentorul că i-au apărut stigmatele pe corp a rămas celebră.